Cum e să te simți … european (II)

scris de | luni, 23 aprilie 2012, 00:44 | 7 comentarii

Prima parte a articolului poate fi citită aici.

Revenind la mirificul traseu pe care eram onorat să îl parcurg la ora şase dimineaţa, cu direcţia Bacău, în compania unui autocar şi a şoferului său; şi da, aţi ghicit, eram singurul călător; cel puţin momentan. După ce fusesem contactat (sună chiar bine) telefonic de către o persoană de încredere, mama, mi-am pus, din nou, căştile în urechi şi am dat play la una dintre piesele lui Guess Who – Decât să minţi. Am reuşit, chiar, să şi adorm la loc. Nu pentru mult timp, însă! Undeva prin Stănişeşti (Doamne, ce nume) îmi pătrunse pe cale olfactivă mirosul lucrului pe care îl uram cel mai mult în viaţă: mireasma ţiganului român.

„Şefu`, mă iei până la prima staţie? Da` am doar doi lei…” Încă nu reuşesc să înţeleg cum îi lasă să urce în autobuze şi autocare pe aceşti indivizi. Pe lângă faptul că schimbă total mirosul şi vorbesc exagerat de mult, chiar şi singuri, nu fac nimic altceva. Plus că nici măcar nu plătesc preţul întreg al biletului, iar eu, ca prostul, am dat 18 lei pentru o călătorie pe care şoferul, din partea unui ţigan, nu primea mai mult de opt, nouă lei, garantat. După circa un sfert de oră, ajungem în următoarea staţie. Ţiganul coboară. Îl rog pe şofer să lase uşa deschisă două minute. M-a bucurat faptul că mă ascultase; astfel am făcut o pauză pentru o gură de aer, pe care, zic eu, o meritau toţi călătorii (eu, şoferul şi bătrânul de pe bancheta a doua).

Uitând de noul parfum ce avea să ne însoţească până în ultima staţie, am urcat, m-am aşezat pe locul meu şi am plecat mai departe. Am lăsat muzica de această dată, la fel şi somnul pe bucăţi şi m-am aşezat la fereastră. Cu siguranţă nu aveam ce să pierd, însă din lipsă de ocupaţie, nu aveam altă variantă (de facebook mă săturasem). Vă mărturisesc, cu riscul de a se lua de mine cei de la Colegii, în acelaşi mod precum au procedat şi aici (de citit neapărat), în cazul Chinezului, faptul că nu mi-a plăcut ceea ce am avut ocazia să văd; ba chiar mă şi deprimasem la un momentdat. Înţeleg că e zonă de ţară, înţeleg că posibilităţile sunt mai mici, dar cum este posibil să vezi grămezi de gunoaie din cinci în cinci metri? Veneaţi frumos cu un camion, îl împărţeaţi în trei şi sortaţi: plastic, hârtie, fier. La final, mergeaţi la un centru de colectare şi vă luaţi bănuţii. Simplu şi productiv pentru toată lumea; inclusiv pentru mine.

Nu mai spun nimic de asfalt sau de condiţiile în care sunt nevoite maşinile să circule pe rutele de genul acesta; nici nu ar mai avea rost; şi aşa am început să deviez de la subiectul principal. Dezgustat, m-am oprit din orice activitate, chiar şi din privit şi mi-am aţintit ochii în faţă; îmi doream să ajung cât mai repede în oraş; plus că banchetele nu erau cele mai comfortabile, deranjau puţin. Nu am mai băgat în seamă ţiganii, nici drumul, nici ştirile de la radio, nici măcar manelele date la maxim la telefon. Priveam în faţă. Atât. Au trecut 10 minute; 20; jumătate de oră; 50 minute. În sfârşit ajunsesem.

Mi-am luat bagajul şi am coborât. Mi-am luat şi la revedere de la şofer, chiar. Nici nu coborâsem bine, când ce să vezi. Eram aşteptat de către un jandarm; sună puţin ciudat, sunt conştient. Însă, ca să vă liniştesc, era unchiul meu; îl cheamă Dan, este jandarm, iar înafară de job (care zic eu, e cel mai distractiv posibil la noi) are soţie, copii şi trăieşte într-o garsonieră cu două camere. Plictisitoare viaţă; nu îl condamn însă; banul pune stăpânire şi pe vise. A fost alegerea lui să rămână în Bacău, aproape de părinţi, în loc să plece în Sibiu, de exemplu, să se facă acolo jandarm, iar după ceva vreme să îşi deschidă un blog. „Blog de jandarm”; cu siguranţă suporterii şi protestatarii l-ar fi citit zilnic. Ar fi putut avea succes. Îşi cumpăra un apartament, îşi găsea o soţie frumoasă, poate avea şi un copil. Viaţa sa ar fi fost mult mai veselă. În fine, scuzaţi paranteza.

Dau noroc cu el, îl întreb ce mai face şi mergem să îmi iau un sandviş. Îmi era puţin foame după o asemenea călătorie. Dau trei lei pe o ciflă, ceva şuncă, roşii, castraveţi şi mult checiap (nu prea ştiu cum se scrie normal). Între timp ne luasem la vorbă; îmi povestise cum a fost în ultima tură de servici, cum au arestat pe unul de intrase cu o sabie într-un club din apropiere de centru şi cum luaseră bătaie trei ţigani de la doi dintre colegii săi. Interesant; discuţia îmi readusese zâmbetul pe buze. Timpul trecuse astfel încât uitasem că trebuia să mai şi plec. Chiar, ironic, la un momentdat, mă întreabă dacă mai am ceva de făcut.. Pun mâna, alertat, şi dau să văd ora pe telefon, observ: 8:19. Mai erau doar 11 minute până când microbuzul înspre Vatra Dornei urma să plece. Îl salut respectuos pe Dan, dau mâna cu el şi fug grăbit spre casa de bilete. Când, minune, ce se întâmplă??

Dacă doriţi să aflaţi întreaga poveste, vă invit să staţi aproape, iar dacă nu aţi făcut-o deja, să citiţi prima parte a aventurii. Articolul cu numărul trei va apărea în maxim 24 de ore. Curioşi, cumva? Hmm, v-am salutat!

Există 7 comentarii publicate la acest articol:

  1. Pingback: Cum e să te simți … european (I) « Ciprian Pardău

    1. Ciprian Pardău blogger

      Multumesc. Bine ai venit pe blog; vad ca esti nou pe aici; sper sa ne mai intalnim in rubrica de comentarii. Toate bune!

    1. Ciprian Pardău blogger

      Asa am crezut si eu de cuviinta ca este necesar sa scriu. Ce tot atatea denumiri germane, frantuze sau englezesti? Am spus-o pe limba mea, a ta, a tuturor.

      PS: Buna dimineata!

  2. Pingback: Cum e să te simți … european (III) « Ciprian Pardău

  3. Pingback: Cum e să te simți … european (IV) « Ciprian Pardău

Tu ce părere ai despre articolul acesta? Scrie-mi mai jos și hai să începem o discuție!